Decembrie 1989. Aveam 8 ani. Primisem de 3 luni cravata rosie de pionier. Eram comandant adjunct de detasament. Colegii de clasa insistasera sa fiu lider, dar am refuzat, din comoditate si lipsa de interes fata de aberatiile partidului, lasand unei colege aceasta onoare. Eram pe drumul cel bun, spre a deveni sef la UTC, lider local UASCR, iar in final vreun conducator judetean pe la PCR. Aveam si spatele asigurat, originea sanatoasa…
In primele doua saptamani ale lunii, mii de “turisti sovietici” au venit sa ne viziteze frumoasa tara. Dupa evenimentele din Timisoara, am fost trimis pachet la bunici; stiam ca urmau niste revolte de strada “spontane” si in Cluj. Si au urmat; s-a tras, au murit cativa oameni, iar cei care dadusera ordinul sunt azi oameni de afaceri de succes sau generali de armata.
Pe 22 decembrie am vazut la televizorul rusesc, alb-negru, cu lampi, spectacolul numit revolutie. Era frig, dar nu era zapada. Nu stiam prea multe despre politica. M-am bucurat; binele a invins! Vom avea banane si ciocolata, ca in filmele americane!
Toti se bucurau. Rudele mele maghiare sperau intr-un sfarsit al nationalismului de tip ceausist. Parintii mei care lucrau in sistem erau ingrijorati pentru propriul viitor, dar totusi se bucurau ca regimul s-a prabusit.
Am vazut in geamantanul mamei mele niste jucarii pe care le luase in graba. Nu era timp pentru plimbari in magazine. Si oricum nu se gasea aproape nimic. Craciunul a fost sarac pentru toti in acel an. Oamenii erau ocupati sa priveasca la televizor. Sotii Ceausescu au fost executati, in urma unui proces rapid in care pana si avocatul lor ii acuza.
Poporul era fericit: vazuse sange pe pereti, tiranii murisera, revolutia a invins! Au mai urmat cateva zile de haos, in care niste teroristi (care n-au existat niciodata) au omorat sute de oameni prin Bucuresti. Era necesar, pentru a ajunge la putere cine trebuie.Tara trebuia guvernata, iar unii erau deja pregatiti pentru asta.
Am primit cadou ceea ce vazusem la mama in bagaj. Atunci am inteles ca nu exista Mos Craciun.
Populatia revenea in graba la religie. Se spuneau rugaciuni in genunchi, in mijlocul pietei. Dupa 50 de ani de indoctrinare comunista era normal. Iar uciderea cuplului prezidential chiar in ziua “nasterii domnului” a fost un inceput ideal pentru urmatorii 20 de ani de indobitocire religioasa.
Anii au trecut. Eu am crescut. M-am maturizat in tranzitie. Inocenta mi-am pierdut-o atunci, in acele zile de decembrie. Iar traumele dezordinii post-revolutionare si-au pus si ele amprenta pe dezvoltarea mea psihica.
Dar nici acum societatea romaneasca nu si-a gasit linistea. Iar noi, copiii revolutiei, ne intrebam ce datorii avem fata de Romania si ce datorie are ea fata de noi…