Ai jucat vreodata un „FPS”? FPS vine de la First Person Shooter. Adica un joc video (pe calculator sau consola) cu impuscaturi; simplificand, tu esti in pielea personajului principal si tot mergi si omori monstri sau baieti rai. Eu am prins chiar primele jocuri 3D aparute pe PC (chiar cand mi-am cumparat eu primul calculator), adica Wolfenstein si Doom, prin 1996.
Inca de la inceput au aparut codurile. Toti cautam „cheaturi” pentru a fi mai smecheri si a trece nivelele mai usor. Cel mai tare cheat se numea „God Mode”. Numele lasa sa se vada si ce facea: iti dadea puteri divine. Gloantele adversarului nu te mai atingeau, nu mai aveai restrictii la munitie, puteai trece prin pereti sau zbura…
Dar daca am avea asemenea puteri in viata reala? Daca nu ne-ar mai afecta deloc ce se intampla in jurul nostru? Daca n-ar mai conta ce zic rudele si prietenii, profesorii si sefii? Daca nu am fi constransi de limitele noastre fizice? Daca n-ar trebui sa urmam atatea reguli? Daca am avea curajul sa facem orice, fara sa ne temem de consecinte? Cum ar arata oare viata noastra? Am avea oare suficienta responsabilitate incat sa facem doar lucruri bune, sa devenim niste supermani cu totii?
Poate ca totusi putem sa fim pe „God Mode” si in viata noastra reala. De cate ori obstacolele care credem ca exista in calea succesului nostru sunt doar in mintea noastra? Cel mai mare inamic al nostru este frica. Suntem paralizati de o teama de necunoscut, de urmarile pe care le pot avea faptele noastre. Tindem sa exageram posibilele consecinte negative si sa le ignoram pe cele pozitive. Asta ne paralizeaza si ne reprimam dorintele.
Ce-ar fi sa spargi tavanul de cristal si sa treci pe „God Mode”?
Raluca
23 august 2010Foarte bun articolul! Ti-am citit multe dintre ele si nu am comentat pt ca eram in totalitate de acord cu ele si mi se parea inutil sa adaug la fiecare un "asa e". Si cu asta sunt foarte de acord, dar ma simt datoare sa iti spun ca si eu mi-am pus problema fricii si a autolimitarii si e adevarat, de multe ori scenariul e mult mai urat in capul nostru decat ar fi de fapt in realitate. Mi se pare ca prin liceu chiar mi-am propus o saptamana sa spun persoanelor cu care ma intalnesc exact ce cred eu despre ele si m-am simtit mult mai bine :). Normal, nu trebuie sa trecem in extrema, dar ar fi cazul ca, in mod constant, sa ne gandim care limitari sunt adevarate si care sunt inchipuite si ce ne-ar costa sa fim noi insine.