Au ştiut americanii că va fi atacat Pearl Harbor?

Versiunea oficială din cărţile de istorie sună cam aşa: pe 7 decembrie 1941, un grup de avioane japoneze au bombardat baza americană de la Pearl Habor, din insulele Hawaii, provocând intrarea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial. Evenimentul a avut loc la 7:55 dimineaţa, grupul de 354 bombardiere fiind lansat de pe portavioane din apropierea insulei. Flota americană din Pacific a fost serios afectată: au fost scufundate patru crucişătoare, două distrugătoare, au fost avariate 11 alte nave, 343 de aparate de zbor au fost distruse la sol sau deteriorate serios, iar victimele includ 2459 de morţi şi 1282 de răniţi, atât militari cât şi civili. A doua zi, SUA a declarat război Japoniei.

Teoria conspiraţiei spune că americanii ştiau că va avea loc acest atac, dar nu au făcut nimic pentru a-l evita, căutând o justificare pentru intrarea în război. Foarte puţini istorici susţin această variantă, dar mulţi activişti anti-guvernamentali o cred. Sunt câteva elemente care pot fi aduse în sprijinul ei.

Trei portavioane americane au fost trimise să facă manevre în alte zone din Pacific; acestea fiind cele mai valoroase nave din flotă, ar fi fost logic să fie protejate dacă s-ar fi cunoscut iminentul atac. Un submarin japonez a fost reperat la ora 3:42, fiind trimis un distrugător pentru a-l căuta; nu a fost găsit, însă nava americană a distrus alt submarin japonez, la ora 6:37, în zona defensivă de langă coastă. La ora 7:02 operatorii de la staţia radar Opana Point au detectat avioanele japoneze care erau în drum spre arhipelag, dar nicio măsura nu a fost luată.

Comandanţii militari americani discutau deja despre un posibil atac japonez cu un an înainte de acest eveniment. Existau totuşi şi motive, SUA nu au fost pe deplin neutre: au sprijin mişcarea de rezistenţă din China ocupată, au impus un embargo asupra exporturilor de petrol în Japonia (ţară care importa 80% din acest combustibil din America) şi au blocat mişcările navelor japoneze în Pacific la începutul războiului.

Cu doar 10 zile înainte de atac, se făceau planuri pentru prevenirea acestui tip de incident, deoarece negocierile diplomatice între cele două ţări pentru eliminarea blocajului economic eşuaseră şi războiul devenea tot mai previzibil. Americanii reuşiseră cu scurt timp înainte să spargă codul de comunicaţii dimplomatice japoneze şi făceau progrese în privinţa celui militar.

În realitate, tragedia a avut loc în principal datorită incompetenţei, birocraţiei şi a lipsei de comunicare a agenţiilor guvernamentale şi a structurilor militare americane. Se cunoştea faptul că japonezii îşi pregătesc forţele pentru o confruntare, dar nu existau date concrete în privinţa unui atac. Amiralul Kimmel a fost blamat pentru atac şi înlocuit cu amiralul Nimitz, dar nu se poate spune că a fost cu adevarăt vina lui, deoarece nu avea informaţii suficiente.

Navele americane erau îngrămadite în golf, deoarece existasera rapoarte privind sabotaje şi în acest fel puteau fi prevenite mai uşor; au devenit însă ţinte uşoare pentru avioanele inamice. Cele trei portavioane erau dispersate în ocean, nu se poate spune că erau în vreun fel protejate, chiar din contră. În plus, în perioada aceea încă se credea că un crucişător este mai valoros în luptă decât un portavion.

Amiralul Kimmel, comandatul flotei americane din Pacific, a primit ştirea scufundării submarinului japonez în jurul orei 7:30; până la ora atacului nu fusese luată încă o decizie, deoarece comandamentul american analiza încă seminificaţia respectivului incident.

Staţia radar care detectase bombardiere japoneze nu era încă pe delin operaţională, iar cei care o deserveau aveau o pregătire precară, astfel că au raportat prezenţa unui avion american B-17 şi au plecat la micul dejun.

Nu putem şti cu precizie dacă preşedintele Roosvelt cunoştea mai multe despre acest atac. Ştim doar că, din toate rapoartele existente, atât cele militare cât şi ale agenţiilor de informaţii, reiese contrariul. Este cert că SUA se pregăteau deja de război şi au profitat de acest eveniment pentru a accelera planurile deja existente. Atacul rămâne totuşi o tragedie umană care trebuie tratată ca atare.