Masina goneste pe soseaua umeda. Drumul e bun, cel putin asa sustin sutele de indicatoare care precizeaza ca a fost reparat din fonduri europene. Denivelarile lui sunt doar in mintea noastra de cetateni nerecunoscatori! Ar trebui sa apreciem bunatatea politicienilor care au concesionat acolitilor refacerea lui… din banii nostri.
Casutele mici si amortite, acoperite cu zapada, iti lasa senzatia ca timpul s-a oprit undeva intr-un ev mediu tarziu, cand oameni obositi de goana dupa civilizatia europeana au spus pur si simplu „stop” si au ales sa-si manance in tihna mamaliga cu gem de prune la gura sobei, fara sa le mai pese de visul etern al coeziunii asimptotice cu Occidentul.
Isusii rastigniti din tabla ruginita ne privesc din loc in loc, cu tristete bizantina. Sa fie oare toti simboluri ale unor bieti calatori morti pe aceste drumuri, din propria inconstienta hranita cu alcool? Sau poate au fost ridicati de oamenii locului, din nevoia lor fireasca de transcendent, de acces la o sfera spirituala pe care noroaiele satului romanesc le-o refuza la fiecare pas.
Satele se intind de-a lungul soselei pe distante mari. Casele sunt mici, cu arhitectura asemanatoare: stil clasic romanesc cu influente comuniste si elemente de kitsch modern, cu gradini mici, garduri strambe, animale in curte si constructii exterioare improvizate din lemne, metal si plastic, ce par facute de copii neseriosi. Bisericile clasice din lemn si cele noi, din beton si tabla zincata, nu pot eclipsa zecile de magazine alimentare si baruri, cu reclame la cola si bauturi ieftine, decolorate si batute de ploi.
Localnicii par sa fi renuntat la dorinta de a mai contribui cu ceva la mersul societatii de la moartea lui Moromete. Au ales de atunci sa ignore lumea din jurul lor, sa se refugieze in rachiu ieftin si nociv, in lamentatii interminabile si fatalism apoteotic. Singurul lor contact cu Romania urbana este ascultarea povestilor spuse de copiii plecati de mult la oras si uneori cereri jalnice de ajutoare din partea statului, dator, pare-se, sa-i asiste pana la moarte pe vajnicii pastratori de traditii si obiceiuri, scaldate din belsug cu votca V33 la sticla de plastic.
Cimitirul vesel din Sapanta confirma inca o data inutilitatea brandului de tara si starea de negare pe care o intreaga natiune o traieste in privinta propriilor valori. Aflat la o margine de sat, langa ulite desfundate, cu o biserica in constructie in mijlocul sau, cimitirul ar putea fi lesne ignorat daca nu ar fi indicatorul care sa ne reaminteasca ca face parte din tezaurul cultural national. Mic si inghesuit, cu cateva sute de cruci colorate, aproape identice, poate fi parcurs in cateva minute de vizitatorul grabit, care nu-si doreste decat o poza de pus pe Facebook. Ma straduiesc din rasputeri sa ma amuz de textele stupide de pe cruci, pline de greseli si foarte similare. Imi dau seama de paradoxul situatiei: in ce alt loc ai putea incerca sa razi intr-un cimitir? Din fericire pentru linistea mortilor si din pacate pentru turismul romanesc, nu reusesc, nici eu si nici ceilalti turisti, dezamagiti si ei de zecile de kilometri parcursi degeaba.
Sighetul e plin de dughene pestrite, cu toate nimicurile capitalismului postrevolutionar. Orange imi ureaza bun venit in Ucraina si ma intreb cat de costisitor este pentru locuitorii zonei sa vorbeasca intre ei pe roaming. Vechile cladiri imperiale din Marmatia au ajuns darapanaturi ce adapostesc firme de apartament si institutii de stat inutile. Inchisoarea, ironica destinatie turistica produsa de regimul criminal de dupa razboi, este inchisa – suntem inca prea aproape de Anul nou.
Cavnicul este un oras ciudat; e greu, de fapt, sa-ti dai seama din start daca e o comuna mare sau un oras mic. Cladiri interbelice nu exista. Asezarea sa este similara cu cea a satelor din zona, urmand pe mai multi kilometri linia soselei, cu cladiri in cele doua parti si cativa zeci de metri de curti in spatele lor, iar in rest doar dealuri. Blocurile comuniste de maxim 4 etaje, din prefabricate, fara tencuiala, par niste cutii de chibrituri improprii pentru a gazdui fiinte umane.
Constructiile au fost ridicate in graba, cu avant proletar, pentru a gazdui cei cativa localnici ale caror casute au fost demolate si mii de muncitori adusi in zona din alte colturi ale tarii, pentru a lucra in minele patriei. Multi dintre ei au plecat acum inapoi, in satele de bastina, iar imaginea blocurilor pustii imi aminteste de Cernobalul parasit in graba.
Cele cateva pensiuni noi si pestrite salveaza o zona ce, altfel, ar fi putut face turism doar pentru vanatorii de fantome. Mai urate si mai frumoase, mai trainice si mai firave, proiectate cu mai mult sau mai putin gust, ele aduc turisti pentru partiile nou amenajate. Zona este superba, padurile de brazi incarcate cu zapada te fac sa uiti ereziile arhitectonice umane, infipte ca niste ghimpi in sanul naturii virgine.
Obraznicia unei proprietarese de pensiune second-hand, care-si apara jegul pentru a-l vinde mai scump, ma readuce cu picioarele pe pamant. Aflata langa o mina parasita, intr-o fosta cladire utiliara ce adapostea probabil personalul administrativ, renovata doar partial si curatata in pripa, cladirea (ce nu poate fi numita decat printr-un serios efort “pensiune”) serveste doar ca spatiu in care se aduna in graba cativa oraseni grabiti, ce nu si-au rezervat la timp un spatiu decent de Revelion sau Pasti, pentru a bea rapid cantitati suficient de mari incat sa compenseze conditiile de cazarma sovietica. Cu o mentalitate tipica pentru profitorul roman post-decembrist, proprietarii spera sa poata scoate suficient de multi bani de la turisti in cele cateva zile de sarbatoare din an incat sa nu mai fie nevoie de amenajari serioase care sa mentina stabilimentul lor deschis in restul anului.
Izolati si agresivi, maramuresenii sunt greu de incadrat in tipologia ardeleneasca, desi oricum generalizarile sunt stupide. Oare seriozitatea in munca compenseaza instinctele violente? Dacii liberi din Maramures au plecat la munca in Italia si Spania. Parintii lor suspina de jale si dor, printre aburii alcoolului, pe sub statuile hristice pline de jeg.
Sunt un calator pierdut in Romania profunda…
Serban
23 ianuarie 2011Si eu, de asemanea, am fost profund deamagit de Maramures si de puturosenia oamenilor, care mai erau si smuciti pe deasupra.
Femeile, in loc sa puna mana si sa coasa camasi noi, si le vindeau pe cele din casa. Una isi vindea chiar camasa de mireasa.
Multa ingalare atat in locuinte, cat si la pensiuni. Cu greu am gasit un loc, cat de cat civilizat, unde sa innoptam.
Dupa ce am trecut muntii, in Bucovina, ne-am simtit mult mai bine. Oamenii acolo sunt mai harnici si hatri, e placut sa interactionezi cu ei. Chiar si bisericile, nou construite, sunt mai de bun gust decat cele din MM.
Totusi, ce ne-a placut: Muntele Ignis, cu hotelurile curate din varful lui, manastirea Barsana si, nu in ultimul rand, clopotarul bisericii din Ieud.